Zilele trecute, colega Adinuţa de la Good Food a luat un interviu bloggerilor culinari despre mesele lor de Paște. După cum am descoperit, lumea are sărbători frumoase și liniștite în familie: majoritatea se strâng în jurul mesei, mănâncă chestii bune și tradiţionale, vorbesc, se duc la biserică, iau lumină și chestii, apoi își sparg competitiv ouăle.

Pe măsură ce lecturam declaraţii despre sărbători relaxate, îmi dădeam seama că la mine în familie, toate mesele festive sunt o minicatastrofă care seamănă, pe alocuri, cu o piesă trăsnită de teatru, în care întotdeauna cel puţin un membru ajunge să se dea cu capul de masă.

****

Masa de Paște în familia Titică nu doar că este departe de conceptul de liniște & pace, ci este un prilej ca toate rudele să scoată ce au mai nasol în ele și a da vina pe ceilalţi pentru disfuncţionalitatea familiei și/sau politicienii din ziua de azi.

De ce?

Rudele

Membrii familiei mele nu se plac între ei. DELOC. Nu s-au plăcut niciodată, doar că, așa cum explica și Coelho în cartea “Banalităţi convenabile pentru oameni cu inteligenţă sub medie”, Universul a conspirat ca ei să se afle de două ori pe an, la ora 13:00 fix, în jurul aceleiași mese. Nici în ruptul capului nu ar recunoaște că ar prefera să bea ulei de ricin în loc să mănânce împreună, însă fatalitatea îi obligă.

1. Întâi sunt luată eu în primire. Se observă că, invariabil, sunt mai blondă și mai palidă decât fusesem în vacanţa anterioară și iar am uitat să mă vopsesc. Evident, în condiţiile date, cu rădăcini crescute și galbenă la faţă, se consideră că nu am nici o șansă să mă mărit, așa că sunt întrebată “CÂND TE MĂRIŢI?”.

Așa cum am învăţat în cei nouă ani de când am părăsit Piteștiul, nu există nici un răspuns bun la întrebarea asta. La început, am încercat să le explic filozofia mea conform căreia căsătoria e o labă. N-a funcţionat. Au început să dea vina unii pe alţii referitor la care dintre rude m-a învăţat să vorbesc ca pe șantier, până s-au prins că sunt o autodidactă de excepţie. Apoi, când am fost single ca o floare, am încercat să le spun că, efectiv, NU AŞ AVEA CU CINE. Ergo, eram prea pretenţioasă. N-a mers. Nici când n-am mai fost single. Nu s-au liniștit nici până în ziua de azi.

2. Rudele din partea lu’ mama (ardeleni) se urăsc de moarte cu cele din partea lu’ tata (aș zice munteni, dar mi-e că nu știţi ce înseamnă, așa că îi voi numi, generic, SemiOlteni). După 30 de ani de convieţuire și ocazii festive, au reușit totuși să se prefacă atât de bine că se tolerează încât singurele remarce din care poţi sesiza ce părere bună au unii despre ceilalţi sunt “Şiiiii, ce-ţi mai place vișinata, cuscră!” și replica:

“- Dă-mi și mie sticla aia de suc, te rog! ”

care duce la:

“- EU ÎNTOTDEAUNA AM FĂCUT LUCRURI NUMAI PENTRU TINE, TOTUL PENTRU TINE, CUM POŢI SĂ TE PORŢI AŞA, TU ÎNTOTDEAUNA CREZI CĂ AI DREPTATE, AŞA TE-AM CRESCUT EU?!?!”

3. Tataie (“bunicul”, pentru cine nu are rude din SemiOltenia) are diabet și n-are voie să bea. Desigur, cu toate astea, bea, iar după două pahare de vișinată enumeră femeile cu care a făcut sex în afară de mamaie atunci când era tânăr. Este, printre altele, convins că toate prezentatoarele TV se uită la el în timp ce prezintă emisiunile și că, dacă Anca Ţurcașiu l-ar cunoaște, sigur ar vrea și ea să facă sex cu el. În acest timp, la masă, mamaie se amuză îmbujorată, însă întotdeauna am fost sigură că îl bate măr cu un scaun după ce pleacă acasă. De asemenea, tataie se urăște de moarte cu tata, motiv pentru care tata stă absent într-un colţ al camerei și numără cai în gând în timp ce mănâncă. Nici unul nu-și recunoaște adevăratele sentimente.

Alcoolul

Este, și el, foarte important.

Justificate ca un instrument care facilitează pofta de mâncare, păhărelele de la începutul mesei sunt, în realitate, o chestie de care rudele au nevoie ca să se suporte mai ușor.  Fiindcă familia Titică este o mare producătoare de ţuică și vișinată ambalate în PET-uri de bere vechi de 10-15 ani, eu îmi petrec mesele festive fentând băutură. Una dintre primele mele amintiri este cu tataie (see above) fugărindu-mă prin casă, la 4 sau 5 ani, cu un ţoi, explicându-mi: “Hai, tătăiţă, ca să ai poftă de mâncare, ia și tu măcar un degeţel de ţuiculiţă. ” (unde “degeţel” – “verticala arătătorului” și “ţoi” – denumirea unui fel de pahar Erlenmeyer mic, din care se bea ţuica în SemiOltenia.)

Se potolea numai când mă vedea în faţa televizorului, crăpând în mine vișine din vișinată, și pe mama înverzită de nervi.

Mâncarea

Este 99% produsă de mama și 1% mamaie (drob). Singurul meu aport la pregătirile de mese festive este că stau după fundul mamei, pe un scaun în bucătărie, și o întreb abulică dacă are nevoie de ceva, în timp ce mă scobesc sub unghii.

Salata boeuf – este staple dish-ul familiei și singurul context în care îmi place maioneza. Dacă n-ar exista salată boeuf decorată cu fâșii de ou fiert pe masa de Paști, ar fi un semn că mama a luat-o pe arătură. Când am început să am un oarecare interes în mâncare (24 de ani), mi-am dat seama că salata boeuf este, probabil, cea mai tâmpită chestie ever, motiv pentru care nu pot s-o mănânc decât pe aia făcută de mama, fiindcă mi se pare A) foarte bună și B) modul ei de a-și exprima afecţiunea (ca și mine, mama nu a excelat niciodată în a-și manifesta sentimentele).

Drobul de pui –  e făcut de mamaie, în esenţă o persoană îngrozitoare, care a reușit să facă pe oricine din familie să se simtă la un moment dat ca ultima curcă incompetentă. Capacitatea ei de a pune în evidenţă defectele celor din jur este rivalizată doar de drobul de pui cu MULT mărar și pătrunjel pe care îl face.

Desigur, îmi permit să spun lucrurile astea fiindcă mamaie nu are internet, altfel nu mi-ar lăsa toate cele 20 de haine de blană pe care mi le-a promis ca moștenire. Mamaie este foarte bogată, însă nimeni nu știe de unde.

Ouăle vopsite în dresuri – se iau niște ciorapi de culoarea piciorului – pe cât posibil, să fie curaţi. Se presează o frunză de coaja oului, apoi acest ansamblu se leagă strâns în ciorap și se pune la fiert cu vopseaua. Un vis.

Biluţele de salam de biscuiţi cu vișine din vișinată – o chestie despre care bănuiesc că e inventată de mama, pentru a eficientiza conţinutul PET-urilor cu vișinată.

Dicarbocalm – chestie care se servește la sfârșitul mesei, după cafea, atunci când toată lumea se ţine de stomac din cauza cantităţii de mâncare și a frustrărilor reprimate

***

Şi, ca să nu ziceţi că aţi plecat din acest articol cu mâna goală, vă dau și un sfat: pe durata mesei festive, ţineţi televizorul aprins în fundal, pe un program special de sărbători. Astfel, când simţiţi că se împute atmosfera, puteţi striga oricând “UITE, TATAIE, ANCA ŢURCAŞIU!!!”