Am primit acum câteva zile cel mai frumos cadou care mi-a fost dat vreodată, o ilustrație de la Ioana Știrbu, creatoarea Papurr Project. După ce i-am scris să îi mulțumesc, mi-a spus într-un mod mult mai simpatic decât aș putea eu să reproduc acum că ‘sunt o inspirație pentru mai multe fete’.

Chestie la care nu mă gândisem până atunci. Așa că m-am apucat să scriu textul ăsta, care e probabil unul dintre cele mai dificil de scris texte pe care le-am produs vreodată.

🍗

Dragă Ioana,

Internetul în forma în care ni se întâmplă acum e ceva foarte greu de dus. Pentru că ne expune în permanență unei lumi idealizate, în care folosim filtre pentru personalitatea noastră ca întreg. Mi-am petrecut ultimele luni gândindu-mă foarte mult la asta. Social Media scoate complet din ecuație partea noastră nasoală. Tot ce se întâmplă pe FB și Instagram este o lume fantasmatică, dominată de o fericire continuă, fără emoții negative, în care corazonul nostru nu conține invidie, tristețe ocazională, nopți nedormite (mai puțin alea care sunt pentru un #shootingday, se știe), frustrări, gelozie, furie (mai puțin pe Primărie, care se știe că e responsabilă pentru toate lucrurile grave din ziua respectivă), perioade financiare oribile și doliu.

Pentru cine a ajuns din întâmplare pe textul ăsta, eu sunt un fel de miniantreprenor, adică fac farfurii cu mesaje, în care încerc să adun cât mai mult din părțile noastre, în principiu cele feminine, pentru că sunt femeie și altceva nu prea știu să scriu. Sunt și înnebunită după mâncare, care intern se traduce ca o disperare pentru viață și o recuperare foarte grea după o tulburare alimentară. 

Ca antreprenor, am un fel de minisucces, adică la 31 de ani am o firmă care se susține singură și care îmi oferă libertate și un sentiment de împlinire. Minisuccesul ăsta a venit din norocul chior pe care l-am avut de a nimeri o nișă de business în România pe care nu o exploatase nimeni până atunci – mesaje relativ amuzante și realiste pe ceramică (realiste adică am folosit cuvântul SEX pe ele, de exemplu).

Ioana, pe internet sunt foarte mulți sâni, dar puțină lume zice de fapt că face sex, dacă stai să privești mai atent lucrurile.

Poate uneori ești confuză referitor la viață și la proiectul tău.

Dacă aș vrea să comunic ceva cel mai mult, ar fi că Social Media nu e reală. Seamănă mai mult cu un video game decât cu viața oricărei persoane pe care o cunosc. Și că dacă vrem să o folosim, ajută să o luăm ca pe un joc. Și ca să demonstrez total neștiințific ce zic, o să mă folosesc pe mine ca exemplu. Știu că poate nu te interesează, dar mă simt în formă.

Pagina mea de Facebook și contul meu de Instagram arată ca o distracție continuă. Ce se întâmplă acolo e mult mai puțin de jumătate din realitate. După cum urmează.

*

Mazilu este, într-o formă de care nici ea nu cred că își dă seama, my little guardian angel. Jumătate din deciziile de business trec prin ea, iar zilele în care SRL-ul secolului rămâne fără bani în cont pentru că firmele cu care lucrez întârzie luni întregi plățile se transformă în seri de telefoane în care mă plâng că nu știu ce să mai fac. O iubesc mai mult decât i-am spus vreodată și cu toate astea prietenia noastră a trecut prin perioade oribile. S-a văzut asta în pozele de pe Facebook? Dats right. De exemplu, când eram proaspătă angajată la Good Food, ea începea să aibă un succes spectaculos cu blogul, iar eu încă traduceam rețete. Mi-am petrecut luni întregi încercând să îmi accept invidia față de ea, pentru că voiam să fiu parte din chestia respectivă și în momentul ăla – ce să vezi? – nu eram. Pentru că la început nu ești nimic. Și am luat o hotărâre conștientă, să internalizez ce mi se întâmpla, să accept (pentru că ‘acceptă-te așa cum ești’ nu se referă la celulită, ci la acceptarea căcatului propriu) și să îmi dau seama că, în ciuda sentimentelor mele dubioase, există ceva mai mult de atât între noi, iar în momentul ăla invidia s-a transformat într-o admirație care a crescut exponențial de-a lungul anilor. Mi-am dat seama că o să am răbdare, o să muncesc, să scriu și să gătesc până când o să am independența pe care mi-o doream. La fel cum ea nu ajunsese acolo peste noapte. Și că o să îmi găsesc locul propriu.

The love of my life și persoana la care mă gândesc cel mai mult din zi nu a apărut niciodată la mine pe net. Dacă ați întreba pe cineva în momentul ăsta cum arată interiorul meu psihic conform FB, ar fi ‘păi Lolo, canapeaua verde, mâncare și farfurii’. Dar viața într-o proporție foarte mare este despre prietena mea cea mai bună de aproape 17 ani, care nu dă doi bani pe Social Media, pentru că e relativ ocupată să salveze oameni prin spital și să se gândească la foarte multe lucruri despre natura umană, pe care le dezbatem ulterior când ieșim în oraș și bem vin și mâncăm paste și coaste de porc în sos barbeque.

*

Social Media ne-a făcut să nu mai stăm singuri niciodată.

Creativitatea vine din momentele în care stai singur o perioadă. Nu se întâmplă nimic creativ când scrollezi telefonul, asta pot să vă jur pe Magda, care este câinele meu pe care îl cheamă de fapt Lolo și e fată. (O cheamă de fapt Lola, dar la un moment dat iubitul meu Cosmin i-a spus ‘FĂ, LOLO!’ și n-am mai putut să o strig altfel de atunci).

Nu m-am uitat niciodată la alții ca să văd ce ar trebui să fac eu. M-am uitat întotdeauna la alții pentru inspirație, în schimb. Sunt două lucruri complet diferite. Adică uneori mă uit la Rihanna cum se îmbracă și cum vorbește în tutorialele de machiaj și mă inspiră să traduc atitudinea aia într-o farfurie.

*

Am început să fac cursuri de dans acum doi ani fiindcă, practic, simțeam ceea ce s-ar numi ‘chemarea Natalia Oreiro’. Am dansat de mică, de obicei ca o dudă în sufragerie, dar și în ceva trupă de dans de copii (pot să îți arăt poze, contra sumei potrivite de bani). Corpul meu asta vrea să facă. Dacă nu dansez o săptămână, sunt nu doar mai tristă, ci și fizicul propriu se simte dubios. Cel mai mișto sentiment pe care l-am avut după ce am început să progresez în dans a fost de control al corpului. 

Acum câteva săptămâni, Oana-profa-mea-de-salsa a strâns toate fetele și ne-a zis să punem mâinile pe toate părțile corpului ca să înțelegem că sunt ale noastre și că le folosim pe toate în dans. 

Nu cred că e atât de important cum arată corpul tău, cât ce poți să faci cu el. 

*

Am mai vorbit despre obsesia pentru stilul de viață sănătos.

CINE

PLM

NE TOT ZICE

CĂ NU SUNTEM SĂNĂTOASE?

Și ce înseamnă asta? 

*

Înțeleg că modul în care e construită societatea zilele astea (sau poate așa a fost mereu, putem să dezbatem oricând?) ne împinge să ne refugiem în locuri care nu ne lasă să acceptăm că viața are o parte nasoală.

Anul trecut am cunoscut cea mai mișto fată, lângă care am stat zi de zi și am făcut planuri de viitor și am mâncat clătite. Avea 21 de ani și era cea mai inteligentă și mai frumoasă fată pe care o cunoscusem, așa că îmi făceam planuri referitoare la cum să o fac să stea cât mai mult timp pe lângă mine. Într-o zi nu a mai fost și o parte din mine a rămas blocată în momentul ăla. Mi-am dat seama după câteva luni în care am plecat dimineața de acasă plângând că, pentru mine, ea fusese un fel de fiică imaginară și de atunci am început să accept lucrurile. Mi-e dor de ea în fiecare zi și uneori am ceea ce Mazilu numește ELEFANTUL, adică mă gândesc la ea și imediat mi se așază un elefant pe piept și nu mai pot să respir.

My point, Ioana, e că în spatele pozelor cu flat white-uri matinale pe IG (la mine echivalentul fiind ‘eu cu câinele Magda în parc’) se pot ascunde lucruri oribile. Sau nu. N-o să știm niciodată, pentru că imaginea nu e reală.

*

Când eram mică, în centrul Piteștiului veneau să cânte o trupă de sud-americani cu plete, aveau un casetofon pe o pătură și se îmbrăcau ca niște băieți care citiseră undeva cum se îmbrăcau incașii. Se numeau DE LOS ANDES. Aveau o casetă superbă care includea piesa asta. Eram fascinată, stăteam să mă uit ore în șir la ei cântând lângă magazinul Trivale și la lumea care se aduna în jurul lor. Le-am cumpărat caseta, apoi m-am hotărât că trebuie să plec în lume cu ei. 

A doua zi m-am postat pe pătura cu casetofon și le-am zis:

– BĂI BĂIEȚI, EU VREAU SĂ VIN CU VOI.  Să călătoresc, să văd lumea, bam-bam, știu deja spaniolă că mă uit la telenovele, pot să fiu dansatoarea voastră oficială, nu e problemă. 

Au râs de mine până le-au căzut monedele incașe din plete și mi-au zis să o caut pe mama. M-am întors acasă, am purces în a învăța geografia Americii de Sud la perfecție, i-am explicat mamei situația în care la vârsta de 12 ani vreau să plec în turneu, iar mama mi-a spus:

– Auzi, ok, dar eu cred că băieții ăia sunt fake.

– MĂMICA, EȘTI NEBUNĂ, cum să fie fake, nu vezi că scrie pe ei DE LOS ANDES?

Dragă Ioana, dacă ești vreodată derutată și nu poți să vezi bine ce e în tine, gândește-te la ce îți plăcea când erai mică. Nu funcționează întotdeauna, dar poate să îți dea multe indicii referitoare la cum ești tu de fapt.

*

Umorul e întotdeauna bazat pe un fel de conflict, cum m-a învățat cineva mai deștept decât mine acum câțiva ani. De aia political correctnessu’ o să ne distrugă o mare parte din creativitate. De multe ori, umorul se întâmplă la intersecția dintre un loc întunecat al personalității noastre și partea care încearcă să își facă viața mai frumoasă. Când ne mai vedem o să îți spun unul dintre bancurile mele preferate cu ‘Uite un Mercedes Vito’.

*

Mintea mea e într-o stare de analiză permanentă a fiecărei situații. Să zicem că intru într-o instituție publică și am în față două ghișee. La unul stă o femeie de vârstă mijlocie cu o față acră și expresie de găină și la altul un domn mai în vârstă cu un aer plictisit. Decizia ‘la care ghișeu duc actele’ va fi luată în funcție de cât de bine arăt în ziua respectivă. Dacă sunt super bucată, rimelată și cu părul blond în valuri pe umeri, mă duc să dau din gene la domnul plictisit, care în principiu mă va trata cu amabilitate, fiindcă femeia-găină o să mă urască de moarte. Dacă sunt nespălată pe cap și nemachiată, mă duc la femeia acră, unde am șanse să fiu privită cu milă și actele mele să fie primite. Evident, această strategie poate să eșueze lamentabil. Ca absolut orice am zis eu mai sus.

*

Oricum ar fi, dragă Ioana, sper că te-am lămurit parțial la partea cu inspirația, știu că nu m-ai întrebat nimic și efectiv m-am apucat să scriu textul ăsta aiurea, dar îmi place mult să scriu. 

Cam cum îți place ție să ilustrezi (și mai mult) pe hârtie.

Și îți mulțumesc încă o dată pentru cel mai frumos cadou din lume.

Cu drag,

Oana

50