UPDATE: Școala de dansuri la care merg eu tocmai deschide o grupă nouă pe 18 aprilie. Vedeți aici care e treaba.

***

Ianuarie 2017 (adică anul trecut)

E o zi exagerat de lentă de iarnă și lumea postează pe Facebook rezoluții pentru Anul Nou. Nu înțeleg cum funcționează rezoluțiile, fiindcă sunt convinsă că dacă vrei să te apuci de ceva, o faci, nu aștepți să dea niște băieți cu petarde de Revelion ca să începi să mănânci avocado a doua zi.

Reflectez asupra faptului că, după atâția ani, încă nu am găsit o formă de mișcare care să îmi placă – mă las de orice în maximum o lună. Cu fiecare scroll plictisit de mouse, în capul meu se conturează ceva ce Oprah ar numi un A-HA moment, exact ca în urmă cu 5 ani, când mă hotărâsem într-o fracțiune de secundă să îmi iau câine.

***

Am fost disperată să dansez de când mă știu. În sufragerie, în club, în mașina mea, în mașinile altora, în toaletele din malluri și în supermarketuri în timp ce alegeam pachete de făină.

Iar dacă îmi dai un pahar de vin și un deodorant, îți cânt tot repertoriul Shakirei. Practic, harta mea muzicală arată așa:

• 40% muzică latino
• 30% ceva rock alternativ
• 20% Beyoncé
• restul de 10% diverse chestii, precum Ariana Grande, care mă lovesc pe moment. Cel mai amuzant e să văd fețele oamenilor care urcă la mine în mașină care nu înțeleg de ce am atât Romeo Santos, cât și System of a Down în playlist.

 

Iar în acel A-HA moment, mi-am dat seama că:

– DACĂ TOT SUNT eu așa disperată să dansez, de ce spanac nu m-am înscris la cursuri latino până acum?!?!?!

 

Tot ianuarie 2017, dar mai încolo

Urc scările de la Magic Dance. Clădirea se numește Ascensorul, dar nu are lift, fiindcă are doar patru etaje.

Căutările extensive din ultimele zile m-au adus aici din două motive:

• tocmai se forma o grupă nouă, care pica fix în serile mele libere
• sala era la Unirii, ceea ce însemna că oriunde mi s-ar muta vreodată biroul sau casa, sala rămânea fix undeva unde să îmi convină.

***

Ca o tocilară responsabilă, citisem că trebuie să te îmbraci comod și să vii cu cel puțin 15 minute înainte de prima ședință, ca să faci înscrierea. Ca atare, ajung cu jumătate de oră mai devreme, îmbrăcată într-un fel de bluză de trening verde și colanți roz, care mă fac să arăt ca o asistentă medicală de la pediatrie.

Toți ceilalți colegi apar un sfert de oră mai târziu, îmbrăcați normal, în blugi de birou, așa că mă simt ciudat și rămân într-un colț fără să vorbesc cu nimeni.

Intuiția mea e confirmată vreo juma’ de an mai târziu, când colega mea Ana îmi spune ‘La început păreai mega dubioasă.’

***

Sala e mare, înăuntru e cald și e destul de multă lume.

Nu cunosc pe absolut nimeni.

Intră profii, Răzvan și Oana, care încep să ne vorbească despre salsa, bachata și ce o să facem împreună. Nu sunt foarte atentă, pentru că mă distrage Oana, care e înaltă, arată ca un fotomodel și poartă un crop top, așa că încep să mă gândesc dacă pot să mă îmbrac și eu așa.

 

Pentru cine a picat mai târziu pe planetă, salsa și bachata se dansează în pereche, adică un băiat te conduce și tu, ca fată, înveți să îl urmezi. În prima oră de curs, tot ce am repetat au fost pașii de bază, ca să se asigure Răzvan că ne intră atât de bine în reflex încât putem să începem să învățăm figurile.

După primele două ore, sunt convinsă că știu pașii de bază atât de bine încât sunt, practic, regina Salsa și că m-am născut să fac asta.

Încep să mă îmbrac în blugi și să halucinez că pot să mă îmbrac ca Oana, ceea ce duce la fashion disasters precum acesta.

Mă lecuiesc definitiv de crop top-uri.

Figurile încep să se complice și, contrar impresiei mele că sunt Șefa Latino, devine mai greu să dansez și mă calc cu dreptul peste stângul.

Încep să îmi calc și partenerii și să le dau coate în gură când fac piruete. Cu toate astea, îmi place din ce în ce mai mult, pe măsură ce învăț. Răzvan începe să ne predea elemente mai avansate cu o răbdare de fier și să le repete până se asigură că ne-a ieșit fiecăruia.

***

În majoritatea serilor de curs vin direct de la birou, așa că mă simt obligată moral să spun fiecărui partener de dans ‘îmi cer scuze că miros a bacon prăjit, dar vin de la muncă…’. Pe la mijlocul primăverii, lumea începe să creadă că spăl vase în restaurante.

Marți și joi seara încep să devină cele mai așteptate momente din săptămâna mea.

 

Vară 2017

Încep să ies în cluburi latino. Prietena mea Andra, salsistă de 10 ani, este în culmea fericirii că m-am apucat de dansuri și că acum are cu cine să meargă în club, nu doar să târască după ea o nefericită care să sprijine un scaun, în timp ce ea se desfășoară pe ring.

Fiecărui partener care mă invită la dans îi încep discursul cu ‘îmi cer scuze, dar sunt începătoare, așa că nu știu multe figuri lalala...’.

În prima seară în clubul Rio, în timpul unei piese de salsa, îi troznesc un dos de palmă unei ochelariste care dansa lângă mine, care își prinde ramele în ultimul moment, înainte ca acestea să cadă pe podea.

Încep să învăț să țin mâinile pe lângă mine.

Sunt convinsă că nu mi-a plăcut niciodată nimic mai mult.

 

Iarnă 2017

Sunt complet îndrăgostită de salsa și bachata. Nu înțeleg de ce n-am făcut asta până acum. Sunt la cursuri de vreo 10 luni și pot să leg liniștită un dans coerent, ceea ce e mai mult decât speram.

Mă hotărăsc să scriu textul ăsta fix când împlinesc un an de când m-am înscris la Magic Dance, ca să încerc să arăt cât de mișto e să dansezi și îmi dau seama că în continuare habar n-am cum să o zic.

Dar cred că astea sunt, de fapt, cele mai importante lucruri.

1. Dacă îți place să dansezi și începi să bâțâi când începe muzica ta preferată, o să îți placă maxim să dansezi coerent. Eu, de exemplu, am un zâmbet mare și idiot pe față când dansez, despre care habar nu aveam că există și pe care l-am descoperit abia când m-am văzut în niște filmulețe (vedeți mai jos).

2. Nu contează dacă n-ai dansat cu partener în viața ta. Chiar dacă ai prejudecăți tip ‘ah, dar eu pot dansa doar singură’, e mult mai simplu decât îți imaginezi și îți dă un sentiment foarte mișto, ca atunci când mănânci  prăjitură cu ciocolată și ai și un pahar de vin la îndemână. (cred că iar mi-e foame).

3. M-a întrebat cineva zilele trecute ‘auzi, școala de dansuri la care mergi tu e cea mai bună? Ai recomanda-o?’ și răspunsul e că pentru mine, EVIDENT, că altfel nu rămâneam. Cred că școala pe care ți-o alegi e ca un iubit care îți place, care te face să te simți mișto de fiecare dată și la care abia aștepți să te întorci.

4. Profii mei Răzvan și Oana și, între timp, colegii mei, au devenit ca un fel de familie extinsă pentru două zile pe săptămână. (Evident că nu le-am spus asta niciodată, pentru că sunt dubioasă din punct de vedere social). Precum Ana, care e convinsă că eu nu îmi spăl mașina niciodată și Nico, o gagică în geanta căreia încap atât de multe lucruri, încât nu m-ar mira dacă într-o zi ar scoate din ea un frigider.

5. Dacă ești fată și ți-e frică de prejudecata aia cu ‘bărbații vin la dansuri doar ca să agațe’, stai liniștită, la noi n-a fost cazul. Au fost doi la începutul grupei, de fapt, dar s-au curățat rapid, în câteva ședințe, când s-au lămurit că n-aveau cu cine.

6. Ca orice chestie nouă, durează până o înveți. Dar cel mai mișto e procesul. Eu, după un an, uneori mai punctez în lanul de fasole (pentru blonde: ‘punctatul’ e atunci când duci un picior lângă celălalt, cu vârful) și abia încep să reușesc elemente de styling.

7. Scopul meu anul ăsta e să am suficient timp să mă înscriu și la kizomba.

***

Iar ca să vă las și cu ceva concret, că poate ați adormit cu bale pe tastatură de când am început eu acest text, acesta este un filmuleț aniversar în care dansez.

TA-DAAAAA!!!!

Și dacă aveți vreo dorință în acest sens, găsiți info despre înscrieri și grupe noi pe site la Magic Dance Academy.

Vă pupă blonda.

PAAAA!

 

 

 

 

 

 

20