Scurtă introducere în antreprenoriatul pentru blonde

By Monday, January 4, 2016 8 51

Am întrebat pe Facebook de Crăciun ce ar trebui să scriu cu ocazia acestor sărbători. Opţiunile au fost A) adevărul despre mesele în familie de Xmas, B) adevărul despre Adi Hădean şi C) acest post cu blonde şi începuturile antreprenoriatului.

 

Majoritatea l-aţi vrut pe ăsta şi o să vă respect alegerea, deşi poate aş fi preferat să vă tufă grija de altele. Worry not, Adi, o să ajungem şi acolo. Nu ştiu de ce se pare că preferaţi să mă ascultaţi cum eșuez în înțelegerea programului de facturare decât să auziţi cum am mâncat vită şi pizza cu Hădean şi, de asemenea, cum l-am pus să stea într-un strat gros de păr de câine în maşină, dar e viaţa voastră până la urmă. Cine sunt eu să vă contrazic.

 

How it started

A început ca o rază de soare despre care am mai povestit aici. PE SCURT – Ioana Stănescu, o artistă foarte talentată, mi-a scris într-o zi mai mult sau mai puţin superbă din august că ea pictează manual obiecte gen farfurii şi căni şi să merg să văd dacă îmi plac,  ca să scriu pe blog. Câteva zile mai târziu, mi-a venit această idee de a face SERII de farfurii la o FABRICĂ, with funky texts pe ele, cu desenele Ioanei, pentru că mi se părea că toată lumea e plictisită de dragoste şi fericire sau alte lucruri care, da, există, dar în pula mea mai avem şi altele. De asemenea, la această idee de a face produse accesibile, dar culeanu în acelaşi timp a contribuit faptul că i’m more of a business / math brain, nu ştiu dacă reiese asta din blog, şi că sunt la fel de artistică precum un europalet în ploaie pe autostradă. Cumva I saw it happening ca un mic business, care să mă facă (ATENŢIE!) fericită şi din care chiar aş putea să îmi cumpăr suficient bacon încât să supravieţuiesc în  următorii ani.

Habar nu aveam la momentul respectiv că o să rămân şomeră de Good Food ca o floare şi că chiar va trebui să mănânc din chestia asta, deci să-mi ţineţi pumnii.

 

Ce-o zis lumea?

Desigur, la puţin timp după idee, am început să spun oamenilor şi majoritatea au fost super încântaţi. (Manu era surescitată ca o sticlă de Pepsi în portbagajul gol al  unei maşini care rulează pe serpentine şi cred că a fost persoana care m-a ajutat cel mai mult în tot procesul fără să aştepte absolut nimic înapoi.) Oamenii ăştia au fost ok. DAR. APROAPE toţi bărbaţii cărora le-am spus de idee au decretat următoarele. Și citez:

A. N-o să vinzi mai mult de 5 farfurii.

B. Ce e căcatul ăsta?

C. (Despre texte) Astea-s dume d-ale tale de facebook, cine crezi că o să cumpere aşa ceva?

D. Măcar o să te simţi şi tu antreprenoare o lună.

E. Sunt prea scumpe.

F. Sunt prea ieftine.

Evident, eu fiind pe treaba mea şi fiindcă în general mi se rupe de ce zic alţii, n-am ascultat absolut nimic din chestiile nasoale. Convingerea mea era că dacă cineva îţi spune ceva ÎNTR-UN FEL, e altceva decât dacă ţi l-ar spune ÎN ALT FEL. Un prieten bun o să îţi spună “Poate ai putea să mai pui un banner acolo, te-ar ajuta”, iar cineva care vrea doar să îţi fută puţin nervii o să îţi spună “Ce site de căcat ai”. E o diferență mare şi ăia care îţi zic ceva din ultima categorie nu contează.

 

What about dem money?

Aş vrea aici să vă ţineţi de scaune ca să nu vă cadă chiloţii de la aceast clişeu pe care urmează să îl spun. It was never about the money şi probabil că nici n-o să fie dacă nu o să mă troznească o schimbare bruscă de personalitate în următorii ani. Sunt o prinţesă a excelului şi am talente de management extraordinare because of my math brain, dar nu m-am gândit niciodată cum aş putea să fac chestia asta astfel încât să fac mai mulţi bani, m-am gândit doar cum să pun mai mult din mine în ea (which is my heart), cum să fac chestii mişto şi, totuşi, cum să eficientizez treaba.

La început a fost foarte simplu pentru că n-a trebuit să mă îngrijorez de pierdut bani. Investiţia a fost foarte mică comparativ cu orice business pe care îl ştiu. Când am făcut prima tranşă de farfurii, nu ştiam dacă ar trebui să fac 10, 100, 1000 sau 2 exemplare, pentru că puteam vinde oricât între 0 şi şapte miliarde de bucăţi. I had no fucking clue ce o să se întâmple. Aşa că am dat comanda la fabrică ochiometric, ca mătuşile noastre care pun făină “cât cuprinde” în prăjitură and so help us God. În vreo două săptămâni, lansam site-ul şi la câteva ore după se vânduse aproape tot, aşa că a trebuit să facem un stoc nou. Motivul pentru care rămâneam constant fără modele pe stoc este că, în primele două luni, nu aveam suficienţi pesos cât facem câte ne-am fi dorit. Practic, se vindea o tură, făceam alta and so it went.

 

Sărbătorile

Pentru Crăciun m-a dus totuşi capul să fac un stoc foarte generos and I did good. Dar m-am trezit cu un Logan Van PLIN cu farfurii în faţa blocului la un moment dat în decembrie, cu o greutate totală de aproximativ 500kg, pe care ar fi trebuit să le duc cu liftul până în casă. Fiindcă n-am fost suficient de rapidă în acest sfârşit de an, o să am sediu abia la începutul lui 2016, which meant că pe astea trebuia să le duc personal, în scumpa mea garsonieră. La ultima verificare, eu aveam 48 kg. O cutie de farfurii are  vreo 12kg. Bulanul meu personal a fost că m-au interpelat doi vecini simpatici şi m-au ajutat, ceea ce a redus timpul de descărcare a mărfii de la o săptămână la două ore.

 

Când s-a bocit?

Am plâns când:

  1. A venit prima tură de farfurii. Am luat o cutie în braţe şi am început să plâng pe ea.
  2. S-au spart primele farfurii trimise prin curier.
  3. S-au spart şi cele din coletul doi. (Yes, se întâmplă foarte rar, dar am avut 5 colete în total cu farfurii sparte în două luni, which is spectacular.)
  4. Am început să primesc mailuri & poze drăguţe (asta nu sunt eu, dar iubesc imaginea).

great butts are made in the kitchen

De ce a mers?

Pentru că a fost autentică. Am văzut un film zilele trecute care zicea că “there’s  nothing like private pain made public”. La mine n-a fost cu pain, a fost doar cu “here is a part of me, care ştiu că există în foarte multă lume şi despre care nu ştiu de ce pula mea nu se vorbeşte, aşa că o să o zic eu.”

It escalated cum n-am crezut că o să o facă.

 

Work volume

De-a lungul timpului, am citit multe articole care spun că, în calitate de antreprenor, trebuie să munceşti mult mai mult şi, vai, nu dormi.

Eu dorm foarte mult şi bine. Au fost zile consecutive în care am muncit 14-16 ore, în special înaintea Crăciunului, însă nu le-am simţit prea tare BECAUSE I LOVED IT. Au fost zile în care am muncit două ore şi a fost ok.

Natura mea de tocilară m-a ajutat, probabil, în chestia asta. I also don’t do drama. Eu sunt genul de blondă care, dacă are ceva de făcut, moare cu chestia respectivă în braţe fără să dea scroll pe facebook instead şi să se plângă că n-are chef de muncă şi vai, ce greu e. I’m like Lola that way, care dacă are o minge de scos din apă, nu renunţă până n-a leşinat lângă ea. Deci dacă vreţi sfaturi despre cum să nu mai frecaţi duda, nu pot să vă ajut pentru că eu personal nu prea frec duda UNLESS e cazul.

 

Ce ştiu sigur?

Că dacă nu uiţi cine eşti, o îţi iasă cam tot. Mie nu mi-e foarte clar ce mă face fericită, unde vreau în vacanţă, dacă vreau copii, dacă îmi trebuie carieră, dacă îmi stă mai bine în negru sau verde, dar ştiu cine sunt. I’m a writer în corazon, iar asta însemnând nu că mă văd publicând cărţi sau în calitate de viitoare intelectuală, ci că pot să mă exprim cel mai bine scriind cuvinte pe orice. Scriu dacă mă îmbăt, scriu dacă sunt supărată, dacă mi-e frică, dacă sunt fericită, dacă sunt speriată, daca mi-a picat o unghie. Am făcut asta de la 4 ani. (Eu numesc “scris” şi dacă am clocit un text pentru un banner şi dacă am pus două cuvinte pe o farfurie. This is who I am.)

 

***

Cam atât din Stupid Mansion SRL-D în această postare care nu răspunde nici unei întrebări, dacă vă mai roade vreo curiozitate, shoot şi vă răspund.

Dodo.

51
8 Comments
  • Oana Hategan
    January 4, 2016

    there’s nothing like private pain made public ==> vai, vai, da! oare in care film?

    • Oana
      January 4, 2016

      daca mi-as si aminti, ar fi super :)). Unul dintre Along Came a Spider sau Reasonable Doubt. Le-am vazut pe amandoua zilele trecute, au fost ambele proaste, dar mi-a ramas fraza asta in cap.

  • Alexandra Chirila
    January 4, 2016

    Experienta ta si, mai ales, reactiile de care ai avut parte imi sunt foarte cunoscute 🙂 Just keep on doing your thing! Mult succes! P.S. mai vrem povesti cu si despre Lola!

    • Oana
      January 6, 2016

      biiiine, grasa is pleased ca se cer povesti cu ea :)) revenim

  • Catalina D
    January 6, 2016

    Io-s curioasa daca chiar Stupid Mansion SRL-D se cheama compania pe care o conduci 🙂 Ai renuntat la ideea cu Cozonopida?

    • Oana
      January 6, 2016

      hehehhe, nu, o cheama Chicineta SRL-D, iar Cozonopida se va intampla cand imi fac firma cu Mazilu (doar un joint venture ar putea sa se numeasca asa :)))

  • Anda
    January 6, 2016

    hey 🙂
    I’ve been stalking you for a while si acum am decis sa ies la lumina. Scrii fain, altfel nu te mai urmaream 🙂
    Why did you quit Good Food? A fost acel cliseu de la despartiri: It’s not you, it’s me. You deserve someone better than me? :))

    • A.
      January 8, 2016

      Pentru că Good Food quit us for good. Ia încearcă să accesezi situl, merge? (Şi poate că e mai bine, m-am îngrozit văzând că se scrie despre “ce este custardul” – probabil ceva ce nu merge cu mutarda.)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *