Adevărul despre micile tulburări alimentare

By Monday, October 5, 2015 23 57

În 2009, intram pe uşa unui “cabinet de nutriţie” despre care citisem pe net că ar fi o mare chestie şi că te slăbeşte sănătos, fără să te lase să mori de foame. Desigur, în 2009, credeam că sunt foarte grasă.

În realitate, arătam ca în poza de mai sus. Ceva ce la ora actuală aş numi “bucată”, dar la vremea respectivă mi se părea că trebuie să mă rostogolesc ca să ajung dintr-un loc în altul.

Tipa la care mă programasem pentru consultaţie DE NUTRIŢIE era medic  – terminase Facultatea de Medicină şi avea acte în acest sens – şi avea un cabinet la parterul unui bloc de la Piaţa Muncii care semăna cu primul apartament în care eu şi Velcea am stat în chirie când ne-am mutat în Bucureşti (era a little bugsy, dacă ştiţi ce vreau să zic). Mi-a spus că  lucrează cu nişte shake-uri foarte bune la gust, cu care pot înlocui prânzul, datorită cărora n-o să îmi mai fie foame şi cu care o să slăbesc fix cât trebuie. Apoi m-a invitat pe un cântar pentru “măsurat grăsimea din corp” şi mi-a spus că e îngrijorător că am so much fat in my body pentru ce masă are corpul meu de fapt.

IMG_1971

Foto: Andrei Runcanu

Desigur, în 2009, se pare, eram retardă, pentru că nu mi-am pus nici o secundă problema “cât de decolată e femeia asta de fapt?”. Azi m-aş crăcăna de râs dacă cineva ar vrea să îmi măsoare grăsimea din corp şi l-aş întreba dacă a dat bani ca să termine gimnaziul. Dar în mintea mea eram ca un american obez din reality show-urile alea în care niciodată nu ştii dacă protagoniştii o să moară de artere blocate, iar dacă voiam să mă simt bine cu mine, trebuia să cumpăr shake-urile alea, which I did.

 

Fusesem într-un cabinet Herbalife

Am luat shake-urile vreo săptămână, aveau gust de ciocolată mostly şi într-adevăr nu îmi era foame, dar nici nu slăbeam, practic nu se întâmplase nimic. După câteva zile de Herbalife, I went to my lady psihobubu la ora obişnuită, i-am povestit despre shake-urile revoluţionare şi am văzut-o că se înverzeşte şi că părul îi devine brusc mai creţ decât e de obicei. A fost prima dată când am reuşit să o enervez suficient de tare încât să cred că o să mă scoată de păr afară, fiindcă nu reuşea să îşi imagineze cum am putut să fiu atât de tâmpită încât să:

A) înlocuiesc o masă (O MASĂ) cu nişte prafuri
B) nu mă uit pe net ca să văd câte kidney failures şi lawsuits au fost în State legate de Herbalife
C) cred că sunt foarte grasă când tocmai începusem să arăt ca o femeie normală.

Desigur, în 2009, i was in the fashion business şi încă nu aveam nici o treabă cu mâncarea, un subiect care nu-mi plăcea sau mă plictisea. Îmi doream să fiu slabă mai mult decât orice. A durat doi ani până am reuşit să mă văd în oglindă aşa cum arătam de fapt.

 

And then food happened


Cred că era în 2010 şi aveam o mega depresie boy-related. Ninsese afară şi eram în mijlocul unei zile pline de muci şi deshidratare, în vârful canapelei. Pe un raft în living aveam nişte reviste Good Food pe care mi le lăsase proprietara pentru că nu mai avea unde să le ducă (o tipă care, ce să vezi, lucrase la revistă). Până la momentul resectiv, nu gătisem nimic care să depăşească o omletă în viaţa mea. Am pus mâna pe un Good Food, am deschis pagina la ceva pizza, am plecat la magazin să iau ingredientele şi în două ore aveam pizza. Este foarte posibil să fi plâns de fericire în secunda a doua, dar n-o să vă spun asta, ca să păstrez aparenţele de badass girl. A început să îmi placă mâncarea  şi cred că lucrez în domeniul ăsta pentru că am ceva de reparat. Aş vrea să spun că nu m-am mai uitat înapoi de atunci, dar nu e niciodată atât de simplu.

Probabil că I was always fucked up la capitolul ăsta

Când eram mică, nu mâncam. Eram slabă şi, pentru că adulţii pe vremea aia erau şi mai idioţi decât sunt acum, toată lumea făcea mişto de mine. La un moment dat credeam că numele meu e “uită-te şi tu la tine cum arăţi”, aşa cum Lola îşi imaginează, probabil, că o cheamă “ieşi în pizda mă-tii din balta aia”. Desigur, cu cât eram mai criticată, cu atât mâncam mai puţin. Nu-mi plăcea nimic din ce îmi făcea mama şi/sau bunicile, de aceea şi azi îmi lipseşte acea fascinaţie pentru “mâncarea de acasă” pe care o aud la majoritatea oamenilor. Mesele copilăriei mele au fost un şir lung de:
– “am muncit toată ziua să-ţi fac asta şi tu nu mănânci nimic” (mamaie, for more info on her please read here)
– “du-te şi plimbă-te puţin pe hol ca să ţi se mai aşeze mâncarea în stomac” (tataie, her husband, care astăzi are diabet probabil şi datorită filosofiei că trebuie să FACI LOC unei cantităţi cât mai mari în stomac)
– “nu ştiu ce o să mă mai fac cu tine” (mama)

Dulciuri mâncam, în schimb. Aş fi mâncat dulciuri încontinuu. Dar, fiindcă nu consumam mâncare normală, aveam accesul destul de restricţionat la chestii cu zahăr, motiv pentru care, atunci când am devenit adult am început să mănânc O TONĂ de deserturi pe zi, deci voi avea şi eu diabet probabil spre sfârşitul vieţii.

 

La un moment dat m-am angajat la Good Food

4 years ago
Despre asta am mai scris aici. Era 2012 and it was my dream job, dar pentru că corpul meu n-a vrut niciodată să mă lase să fiu fericită, în prima lună am slăbit un miliard de kilograme (pentru că într-un colţ al creierului meu îmi era frică să mă îngraş) şi a durat un an ca să nu mai arăt ca versiunea blondă a lu Olive Oil.

Nowadays

La un moment dat, am început să nu mai am o problemă atât de mare cu felul în care arăt. Basically, m-am relaxat brusc. Nu s-a întâmplat nici o fluctuaţie de greutate, doar că m-am trezit într-o dimineaţă, mi-am zis “ce pula mea?” şi nu mi-a mai păsat de cum mă văd alţii. Într-un mod paradoxal, cu cât mi se rupea mai tare de cum arăt, cu atât lumea îmi zicea că arăt mai bine.

DAR există chestii care trec foarte greu. Aş vrea să fiu mai plumpy, de exemplu. În continuare mănânc putin. E puţin probabil să mă rotunjesc conform dorinţelor mele, pentru că mănânc între jumătate şi trei sferturi de porţie din orice.  Dar din fericire, culturally sunt în parametri pentru zilele noastre. Acum vreo cinci sute de ani, o beleam dacă arătam aşa, pentru că probabil nu mă lua nimeni. Ochii noştri sunt antrenaţi să ne placă ceva ce învăţăm că arată bine şi ce e cultural mişto în momentul respectiv. Linda Evangelista. Kate Moss. Twiggy. Marilyn. Penelope Cruz. We don’t think cellulite is bad pentru că EA IN SINE E NASOALĂ (e normală, you doofuses), ci pentru că din prima zi în care ne-am dat seama ce e aia, sigur era o deşteaptă lângă noi care să zică “uită-te la aia ce de celulită are”, asa că am jurat să ne-o ascundem pentru tot restul vieţii.

De ce am scris această chestie acum

Am cunoscut o fată acum câteva luni, căreia îi vom spune Dora The Explorer pentru că nu pot să îi dau numele real, şi am petrecut suficient timp împreună încât să ne cunoaştem binişor. Dora are 20 de ani şi, cum subliniam mai sus, aceasta e o vârstă la care majoritatea dintre noi suntem nişte fete chiţăitoare şi eager to please, dar ea era diferită. Era cea mai inteligentă, determinată, asertivă şi pe treaba ei fată pe care o cunoscusem până atunci ( încă e). DAR credea că e grasă. She wasn’t. She was also very beautiful. Era doar în capul ei.

DECI DRAGA DORA THE EXPLORER, am scris asta pentru că ştiu că am trecut prin chestii similare and it’s tough.  Dar, dacă ajută. asta e ce am învăţat eu de când m-am prins de nişte chestii:

A Majoritatea căcaturilor se întâmplă pentru că ne comparăm cu alţii. În măsura în care poţi, las-o mai moale. De exemplu, statistic vorbind, eu o să fiu foarte rar the best looking girl in the room. Sunt foarte multe gagici mişto pe lumea asta. Dar nu contează, fiindcă e destul de posibil să fiu una dintre cele mai autentice persoane in the room, ceea ce e mult mai important. Şi cea mai rapidă. Şi, uneori, una dintre cele mai deştepte.

See?

oana titica 2

Foto: Radu Dumitrescu

B Asta nu înseamnă că nu trebuie să încerci nişte chestii. Adică să arăţi at your own best când ieşi pe uşă. Asta nu înseamnă doar haine şi rimel, contează şi astea, dar e o chestie de atitudine. Cum spunea Tina Fey dragostea mea,  ‘If you retain nothing else, always remember the most important rule of beauty, which is: who cares?’ E foarte adevărat.

C Nu trebuie să încerci să fii altceva decât eşti. E cel mai mare clişeu şi e atât de greu de explicat, dar când te prinzi cine eşti de fapt, te loveşte şi nu mai poţi să te întorci la a încerca să fii altcineva (eu am încercat mult timp să fiu Nicole Kidman, de exemplu). E ca cu orgasmele, you stop faking them în momentul în care începi să le ai, pentru că îşi pierde sensul şi îi derutezi şi pe cei din jur.

 

Acestea fiind spuse, să ştiţi că Beyoncé a făcut un duet cu Ed Sheeran săptămâna trecută. Doar zic. Atât din Stupid Mansion Brain Problems Dept., ţinem legătura.

57
23 Comments
  • Andreea
    October 5, 2015

    cat de frumos ai scris si cat de mult sens are. am trecut prin tot ce ai scris tu acolo in my early twenties. si once I’ve stopped giving a fu*k si nu m-am mai comparat cu altii asa bine am inceput sa ma simt.. si oamenii din jurul meu au observat asta. asa as vrea sa am o masina a timpului sa-mi trimit articoulul asta plus niste “baga-ti naibii mintile in capul ala sec, you magnificent stupid ass” mie la 20-21 ani, ca sa ma scuteasca de toate intrebarile, framantarile, frustrarile si de pragul bulimiei..

    • Oana
      October 5, 2015

      deci suntem mai multe care am baga mintile in cap versiunilor mai tinere :)) good to know

  • Teodora
    October 5, 2015

    I feel for you! Ce bine stiu etapele astea!!! Eu am avut si o perioada mai pufoasa, dupa vreo doi ani de mancat aproape exclusiv junk food. Depresia cheating bastard a rezolvat problema si de atunci nici nu mai pun gura pe KFC and stuff. Si am mai avut o faza: cea in care pentru altii gateam gustos si cat puteam eu de aspectuos, iar pentru mine nu faceam nici macar 10% din efortul anterior.
    A durat ceva timp, dar m-am imprietenit cu mine insami si apoi si cu mancarea.
    By the way: am o mare problema cu revistele in special, pentru toate imaginile photoshopate la greu si expuse precum standard de frumusete. So so wrong on so many different levels 🙁

    • Oana
      October 5, 2015

      cunoastem problema cu revistele. it never ends

  • Lu
    October 5, 2015

    Pentru ca acum trei ani de zile m-am ingrasat vreo 15 kilograme, am ajuns sa am atacuri de panica pe strada. (M-am ingrasat mancand, evident, lots and lots of comford food) In plus, m-am izolat de lume, pentru ca, nu-i asa, cine ar vrea sa stea/ma vada pe mine asa grasa?
    Ca urmare a starilor foarte proaste am ajuns la un psiholog, caruia ii voi multumi toata viata si in vietile ce vor urma.

    M-a invatat ce inseamna mancatul pe baza de reactii emotionale si cat de importanta este perceptia propiului corpului, cum zice si povestea de aici. (Thanks for sharing!)

    De exemplu: m-a pus sa ma desenez pe o foaie de hartie. Apoi, timp de cateva minute, sa-mi ating/conturez cu mainile trupul si fata. Si sa ma desenez din nou. Nu cred ca va puteti imagina cat de diferite erau cele doua desene.

    Concluzia e ca n-as fi putut iesi singura din marea de Nutella in care ma inecasem. Asadar, gagici, cereti ajutorul cu incredere. Doar idiotii sunt mereu fericiti si multumiti.

    • Oana
      October 6, 2015

      de curiozitate, ce tip de terapie era ce ai facut tu?

      • Lu
        October 6, 2015

        Spre rusinea mea, nu stiu cum se numeste. Mi-a spus la inceput, dar am uitat.

        Erau discutii si analize, dar si exercitii, pentru ca ma cam blocam si nu puteam sa vorbesc. Ceva din mine fugea de discutii, asa ca am inceput sa scriu chestii acasa si sa le citesc “pe canapea”. Sau i le dadeam sa le citeasca, daca nu reuseam eu.

        Odata am facut o lista de verbe caracteristice mie si le-am analizat pe fiecare. (Am facut-o singura, fara sa mi se sugereze.)

        As spune ca a fost terapie foarte aplicata pe posibilitatile mele de reactie/raspuns.

        • Oana
          October 6, 2015

          i see, danke 🙂

  • Mihai
    October 6, 2015

    Am fost si eu la nutritionist, acum 1-2 ani, tipa mi-a dat de mancare TONE – to be honest, voiam sa fac alergari lungi, apoi m-am razgandit si am spus sa vreau muschi. Totul a fost super sanatos si de bun simt, dar bineinteles ca eu am luat-o razna si am pus pe mine. Dar nah, dad bod ftw 🙂

    • Oana
      October 6, 2015

      ahahahahah what is a dad bod?

      • Mihai
        October 6, 2015

        “a nice balance between a beer gut and working out” mi se pare o definitie destul de exacta :), mai precis “cake gut”

        • Oana
          October 7, 2015

          mi se pare corect :))

  • Georgiana
    October 6, 2015

    Dar pe aia cu ,,mănâncă pâine să țină de foame” o știi? 😀

    • Oana
      October 6, 2015

      DADADADADA uitasem de asta

      • Georgiana
        October 9, 2015

        Mă gândeam eu că nu ai cum să o ratezi pe asta 😀

  • Cristina
    October 6, 2015

    Eu inca sunt in etapa in care invat sa imi vad frumusetea (si pe afara si pe dinauntru). Cred ca e inevitabila comparatia cu alte femei – oare oi fi mai pe stanga, mai pe dreapta, mai in sus sau mai in jos. Treaba e sa nu devina obsesie si sa nu iti afli valoarea doar prin raportarea la ceilalti. Mi se pare insa de foarte bun simt ce ai scris tu, sa nu iti pese atat de mult de cum te vad ceilalti, dar sa te respecti totusi pe tine. Ca poti (ca mine) sa cazi si in extrema cealalta, in care sa nu te pui in valoare, sa nu te aranjezi, sa nu te faci mai prezentabila, doar pentru ca merge si asa…Nu stiu cat de coerenta am fost.

    • Oana
      October 6, 2015

      ai fost foarte coerenta & referitor la comparatia with other people, depinde si cum o faci si, as u said, pana unde mergi cu ea 🙂

  • Andreea
    October 8, 2015

    Intr-adevar aratai chiar bine atunci. Si eu eram cam la fel in acea perioada. Desi nu eram grasa, eu asa consideram.. orice gram pe care-l puneam in plus trebuia dat jos neaparat. Nu stiu cum de te-ai vazut atunci in acea ipostaza, iti statea chiar bine. 😀
    Si da, sa inlocuiesti o masa cu un shake nu mi se pare prea ok. Si fructele sau legumele te ajuta si nici nu ingrasa cat timp consumi o cantitate mica, deci erau mai utile.

    • Oana
      October 8, 2015

      it was a brain thing 🙂

  • Gloria
    October 8, 2015

    Multumesc din suflet, Oana, pentru acest articol! You’re awsome!

    • Oana
      October 8, 2015

      OHSTOPITYOU! mersi 🙂

  • Crina
    October 21, 2015

    Foarte frumos cum scrii tu, imi place, ma amuza, imi da de gandit…dar zau daca pot sa pricep de ce daca articolul este scris in romana are atatea expresii in engleza!!! Este foarte enervant ( nu pt ca n as sti engleza) ci pentru ca mixul asta e chiar…enervant.
    Fara suparare!

  • Ana
    November 11, 2015

    Am descoperit blogul tau trimisa fiind de pe blogul Mazilicai. Te stiu de la Good food but nothing more. Voiam doar sa-ti zic ca postarile tale sunt foarte faine (my personal favorite so far este cea despre mese festive in familie:))). Si inca o chestie, prima oara cand te-am vazut in Good food am zis “ba ce faina e tipa asta! e super draguta!” si sunt straight:)). Deci cred ca n-ai oglinda acasa sau ceva

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *