Monica Stroe este antropolog la Şcoala Națională de Studii Politice și Administrative (cunoscută și drept SNSPA, pentru blonde) și specialistă în antropologia alimentației.

Am cunoscut-o la conferinţa ThinkFood, cel mai mișto eveniment legat de mâncare de anul ăsta, unde din păcate nu i-am prins discursul, din cauza unui defazaj logistic (mă luasem cu mâncat antreurile din lobby). Însă am reușit să o înghesui ulterior pe hol și să îi propun un interviu în Good Food legat de mâncarea sănătoasă.

În calitate de fostă tocilară, mărturisesc că materialul publicat în revistă e unul dintre preferatele mele ever, pentru că atinge niște puncte sensibile și, seeing how Monica e foarte deșteaptă, este exprimat foarte frumos și analitic.

Părţile mele favorite din textul Monicăi Stroe:

• Este normal […] să căutăm să restabilim controlul asupra ‘obiectelor comestibile’ care ne ajung în stomac. Și atunci ne construim o teorie și un set de reguli care să ne permită să navigăm mai bine pe rafturile supermarketurilor și să ne întreținem impresia că știm ce mâncăm.

• Odată cu o dietă promovată unanim avem și nutrienți puși pe piedestal sau alimente-minune. Vitamina C a avut un loc în lumina reflectoarelor, proteinele la fel. Iar la capitolul alimente-minune putem pe listă uleiul de măsline, goji, quinoa, turmericul. În general, ele sunt asociate unei înțelepciuni nutriționale istorice (dieta populațiilor mediteraneene, civilizațiile precolumbiene, medicina tibetană, perioada vedică din istoria indiană). Mâncatul sănătos, așadar, înseamnă lucruri diferite în diferite paradigme alimentare istorice.

• Mamele noastre se bazau mai mult pe „înțelepciunea alimentară” transmisă în familie și într-o oarecare măsură și pe cărțuliile de gospodărie. Pe vremea aceea, să mănânci sănătos putea să însemne să nu-ți lipsească ciorba în fiecare zi, ca să nu te doară stomacul.

• Vilificarea untului și a grăsimilor animale în general – până recent un principiu dietar valid – se transformă într-un mit alimentar. Și deja umblă pe internet zvonuri cum că nici sarea nu ar fi dușmanul public numărul unu.

• În România domeniul nutriției este în mod flagrant dereglementat. Poți ajunge nutriționist cu patalama de la Ministerul Muncii cu prețul unor cursuri de câteva luni, deci nu ești obligat să ai studii aprofundate de biologie sau medicină. Mai sunt vedete tv care câștigă credibilitate ca nutriționiști fără să li se ceară o legitimare ca specialiști.

• Dietele alimentare sunt până la urmă niște mode, funcționează după aceleași principii. S-au întors pantalonii cu talie înaltă sau colanții din anii ’80-‘90, s-a întors și untul de pe vremea bunicilor.

• Evident că adoptarea diverselor diete dialoghează și cu un substrat cultural. De exemplu, micul dejun, perceput astăzi ca modern, ‘luminat’, light – laptele cu cereale și eventual cu fructe – are o structură și un conținut improprii unei mese românești de dimineață. În România, înțelepciunea populară zice mai degrabă că „micul dejun trebuie să-l mănânci singur, prânzul să-l împarți cu prietenii și cina să o dai dușmanilor” – adică prima masă să fie cea mai consistentă și nutritivă, iar ultima cea mai frugală.

Textul integral aici.